Zilele astea m-am saturat de Gigi Becali mai ceva ca de mere padurete. La televizor, in ziare, subiectul zilei era legat de razboiul cavalerului luminii si de luptele sale cu omul negru al AVAS-ului noii guvernari, Sebastian Bodu. Asupritul Gigi a avut ocazia de a-si prezenta in fata natiunii nelinistile si trairile emotionale de om ...onest si chinuit pe nedrept de o putere politica potrivnica. Poporul s-a impartit din nou in doua tabere, ca doar e mare amator de circ, dar si de ocazii in care isi pot da cu parerea si pot comenta ca niste specialisti ratarile Guvernarii Tariceanu. Au fost pe rand contabili, avocati, suporteri sau pur si simplu, romani. Au oftat inca o data, dezamagiti de calitatea celor din structurile administrative, din stafful Aliantei: incompetenti, dar aroganti, adevar demonstrat in diverse ocazii de amploare nationala, din ultima vreme. In schimb, sunt cu totii priceputi in a crea furtuni intr-un pahar cu apa. Incearca sa se dea zmei, dar nu-si dau seama ca au gresit povestea. Ne tot plangem ca suntem corupti, ca luptam cu aceasta plaga care ne macina si care ne jeneaza serios in urcusul integrarii. Dar, desi de ani de zile, statul este bubuit de tot felul de tunuri, desi cunoastem foarte bine mecanismul de pasare a datoriilor atunci cand vrei sa musamalizezi o teapa data statului, organismele autohtone de lupta impotriva marii coruptii au gasit de cuviinta sa vada coruptii in functie de culoarea politica. Este trist ca romanii s-au obisnuit prost, s-au obisnuit sa accepte orice. Suntem in stare sa renuntam la prea multe, pentru prea putin. Ne dorim in schimb prea multe, dar nu facem aproape nimic ca sa obtinem ceva. Ne complacem doar in mediocritate, defilam cu aspiranti politici gen Becali si cu Bodu, in rolul manevrantului sef al finantelor publice. Cu asa specimene si cu un popor gura casca atunci cand vine vorba de circ national (si nu numai), lupta cu coruptia si incercarile de acoperire a deficitului bugetar se transforma intr-o tevatura de prost gust, fara nici o finalitate. Facem mult zgomot aiurea pe scena publica, iar marile aranjamente se fac si se desfac tot in spatele usilor inchise. Cu o astfel de mentalitate, de ce ne miram ca si usa europeana ni se cam inchide in nas?