Averea a nascut dintotdeauna patimi. Fratii se casapesc intre ei pentru mostenirea adunata din greu de parinti, razboaiele s-au iscat de cele mai multe ori pentru ca un popor a ravnit la bogatiile altuia, revolutiile s-au incheiat prin trecerea bunurilor de la cei detronati la revoltati. Si, probabil in aceasta logica, nici acum nu-i subiect mai dezbatut decat cel al averilor. Dupa ce s-au consumat lungile dezbateri despre retrocedarea averilor confiscate de comunisti, dupa ce pana si Pacepa si-a redobandit bunurile acumulate chiar sub comunisti, a venit randul unei dispute si mai aprige pe seama averilor stranse in noua era capitalista.
Chestiunea averilor framanta atat coalitia aflata la guvernare, cat si Opozitia. Conjuncturile par diferite, dar felul in care se desfasoara ostilitatile arata ca natura lor intima este aceeasi. Din perspectiva actualei Puteri, controlul averilor demnitarilor si functionarilor publici trebuie sa fie cat mai strict tocmai pentru a elimina tentatiile care duc la coruptie. O idee generoasa si salutara. Pragmatica pare si initiativa, tot a Puterii, ca fiecare romanas sa-si faca o declaratie de avere, pentru ca apoi sa poata fi verificat modul in care acesta acumuleaza si-si achita darile la stat. Ambele formule bat insa pasul pe loc. Dupa ce in campania electorala formula privitoare la demnitari a fost cap de afis, acum demnitarii nou-inscaunati constata ca prea trebuie sa puna totul pe taraba si incearca sa mai elimine din paragrafele stufosului formular numit “declaratie de avere“.
Chestiunea averii inflameaza si PSD-ul. Fiindca atata vreme cat a fost la guvernare n-a reusit sa elimine din randul lui baronii locali, cu exceptia a doi-trei sacrificati, PSD vrea sa se renoveze prin blocarea accesului la functiile interne de conducere pentru cei care si-au dobandit averile pe cai neortodoxe. Aclamata de membrii de partid de rand, care n-au avut cum sa ajunga la borcanul cu miere, ideea nu pare agreata de cei care se simt cu musca pe caciula.
Cele doua ipostaze ale abordarii chestiunii averilor ne arata ca, asa cum banii nu au miros, nici averile nu au culoare (politica). Mai ales cand este vorba sa explici cum le-ai dobandit si pe unde le-ai distribuit (copii, parinti, frati etc.) ca sa li se mai piarda din stralucire. Din acest punct de vedere, sunt de inteles reticentele si ale unora, si ale celorlalti. In fond, toti au sezut, mai mult sau mai putin timp, pe scaunul Puterii si culoarea specifica a averii se ascunde in culoarea alba si imaculata a luminii, pe care nimeni nu mai vrea s-o defalce in componentele ei spectrale. Dar, pana la urma, nu este vorba de averi albastre sau averi portocalii, ci doar de averi cenusii, precum economia gri.